SEMN DE CARTE

Ca un mozaic bizantin al neuitării[1]

Realismul tratării episoadelor de viață, naturalețea detaliilor și dezinvoltura tușei, într-un mozaic bizantin, sunt evidențiate de efectul strălucitor accentuat al cubulețelor de aur. Și al celor mai ingenioase formule de combinare a pietricelelor care se pun reciproc în valoare lăsând observatorului ceea ce este mai important. Adică bucuria privirii, a propriei regăsiri și a meditației, această desfătare, ca un delicat dar. Așa este activată lectura recentului volum Marea carte a uitării, de Gabriel Chifu, volum apărut la Editura Cartea Românească, București, 2022.

Saga a trei familii românești, cu bune și rele, care traversează peste șase decenii, prin toate etapele comunismului și ale postdecembrismului este observată, descrisă și imaginată ca o lecție de neuitare pentru urmași. Și exact ca la Modigliani, care a învățat de la Paul Cézanne despre grandoarea simplității unei compoziții și crearea subtilă a armoniei de culori. Gabriel Chifu ne arată discret simplitatea măreției în curgerea firească a vieții, dar și pericolul amneziei societății de azi în legătură cu vremurile tulburi ale comunismului despre care se vorbește prea puțin, de parcă nici nu s-au întâmplat. Tocmai de aceea autorul ne declară la începutul romanului că: ,,Marea carte a uitării este o cronică de autor întocmită a unor întâmplări aproape reale petrecute într-un oraș aproape imaginar”, lăsând cititorului o fantă generoasă de interiorizare a propriilor realități.

Pe coperta a patra, Nicolae Manolescu scrie:

,,...imaginația potențează semnificația faptelor și le imprimă un caracter de universalitate de care niciunul din noi nu e neapărat conștient când le trăiește”.

Romanul a fost rapid asimilat de public, deja s‑a scris despre el și cu siguranță se va mai scrie, a fost lansat în câteva rânduri. La un astfel de eveniment Cristian Pătrășconiu, în aula Universității ,,Ovidius” din Constanța, a spus câteva cuvinte memorabile: ,,este un roman despre ceva din noi mai adânc decât noi înșine. ” În Revista Viața Românească, nr. 3, 2023, Ovidiu Pecican punctează:

,,Punerea sub semnul ideii de carte a unor romane și culegeri de povestiri nu este decât semnul conștiinței apartenenței la o tradiție ilustră, cea luminată de Biblie, Marea Carte... De aceea, atunci când un autor vizează o construcție epică de mare complexitate și intensitate... umbra Marii Cărți, fie că autorul este conștient de asta, fie că nu, se întinde secret amniotic asupra întreprinderii respective, iar autorul se plasează, că o dorește expres sau numai o intuiește difuz, într-un orizont al Mărturisitorului paradigmatic ce pune în contact lumea cu transcendența.”

Fie că e vorba de umilința trăită de medicul dentist Stoianovici în pușcăriile comuniste, sau de relația ascunsă dintre Olimpia și Basil, fie de furia transformată în ură a lui Bebe sau regăsirea sensului vieții în natură a lui Dan, în toate ipostazele, inclusiv în moartea inutilă a lui Mateiaș, este câte un incipit de întrebare metafizică din care se alungește ca un gât modiglianic necesitatea contactului cu cerul.

De aceea, această Mare carte a uitării, cu un final surprinzător, chiar trebuie citită pentru că eliberează în neant însăși amnezia, anulând-o total, în timp ce secvențele realiste din tramă ni se așază în memorie ca niște superbe pietricele dintr-un mozaic bizantin.

Ildiko Șerban

[1] Gabriel Chifu, Marea carte a uitării, Editura Cartea Românească, București, 2022, 582 p.